Acelasi Cer dar… alt Orizont …

Cu totii avem limite insa  nu toti le accepta!

FELIX BAUMGARTNER

Viaţa pe un peron….. Octavian Paler

 

Modul în care un om îşi acceptă

destinul este mai important decît

însuşi destinul său.

(Wilhelm von Humboldt)

 

 

 

………………….

A doua pasiune a fost şahul. Jucam în fum de ţi­gară ore întregi fără să mă pot desprinde de pe scaun. Parcă mă ţintuia cineva acolo. Nu mîncam, mă durea stomacul de foame, dar continuam. Nu exista nimic mai important decît tabla aceea cu şaizeci şi patru de pătrate. Întreg universul încăpea acolo. A fi sau a nu fi? Nu, a cîştiga sau a nu cîştiga, aceasta era între­barea. Vroiam să cîştig neapărat şi sufeream cînd mîncam bătaie. Totdeauna am fost un orgolios şi nu mă puteam dezminţi… Ca să-mi menajez orgoliul, m-am apucat să studiez jocul. Mi-am cumpărat cărţi de şah şi nopţi întregi am aprofundat teoria deschi­derilor, am repetat finaluri, am analizat combinaţii. Treptat, povestea asta m-a acaparat cu totul. Contrac­tasem boala… Acum nu numai orgoliul mă împingea înainte. Dimineaţa eram ca un beţiv căruia îi lipsea porţia de alcool.

Apoi, am învăţat să „citesc” o partidă şi ceasuri întregi citeam partide de şah. În tramvai, în autobuz, făceam acelaşi lucru. Într-o zi, am descoperit că pu­team să joc fără tablă. Şah orb. Şi, fireşte, mi-a fă­cut plăcere să-mi demonstrez posibilităţile la acest capitol nou. La început, mă mulţumeam să joc cu spatele la tablă, notînd mutările pe o foaie de hîrtie. Adversarii îmi anunţau răspunsurile lor. Ulterior, am complicat puţin regia acestui spectacol. Stăteam singur într-o cameră, lîngă un telefon, iar adversarii mei în altă cameră. Eu fără tablă, ei cu tablă şi ne comunicam mutările la telefon… Pînă cînd, într-o altă zi, am descoperit că nu mai aveam nevoie nici de adversari. Puteam să-mi fiu eu însumi adversar. Am început să joc singur, gîndind pe rînd din perspec­tiva albului şi a negrului. Am făcut asta mai întîi la tablă. Mutam piesa albă, pe urmă îmi combăteam in­tenţiile cu piesele negre.

Acest joc, nu ştiu dacă vă daţi seama, era destul de periculos. Pînă atunci nu-mi pusesem la încercare decît memoria. Acum atacam chiar unicitatea fiinţei mele. Dintr-odată, fiinţa mea s-a rupt în două. Una care juca cu piesele albe, alta care juca cu piesele negre. Aceste jumătăţi din mine se combinau, se re­făceau, se reuneau, într-o continuă sfîşiere şi recon­stituire a unităţii mele. După un timp am renunţat şi la tablă. Stăteam întins în pat şi ore întregi, cu ochii în tavan, mă luptam corp la corp cu mine în­sumi, cum zicea Van Gogh, dar nu ca să creez ceva, ci ca să cîştig o partidă pe care în acelaşi timp o pier­deam. Pentru că dedublarea mea era însoţită, vă ima­ginaţi de ce, de o rapidă dezagregare a tuturor lucruri­lor normale. Acum, nu mai aveam nici o şansă. Nu mai puteam cîştiga nici o partidă fără ca ea să însemne în acelaşi timp o înfrîngere. La jumătatea oricărui elan urma o jumătate de prăbuşire. Eram sfîşiat în două şi mă sfîşiam şi mai mult. Începeam să mă sus­pectez pe mine însumi şi, cumva, să mă apăr de pro­pria mea umbră sau s-o urmăresc bănuitor pe furiş ca să-i aflu intenţiile. Cel care mă privea din oglindă era adversarul meu. Trebuia să nu mă uit în ochii lui ca să nu mă divulg. Trebuia să mă feresc de mine însumi şi trebuia să mă lovesc pe ascuns. Astfel, tot ce pînă atunci fusese clar în raporturile cu mine însumi a fost lovit dintr-odată de o confuzie gravă. Iar nenorocirea era că nu mă puteam opri. Mă com­portam întocmai ca un morfinoman. M-am dus la un doctor, i-am cerut sfatul, dar el, fie că n-a înţeles ce se petrecea cu mine, fie că se va fi gîndit că oricum n-aveam să-l ascult, m-a sfătuit destul de plictisit să las şahul şi să nu mai joc. „În chestiile astea, a zis el, există o singură soluţie, cea radicală. La fel ca la orice drog. Tai drogul. Aşadar, tabla de şah tre­buie dăruită unui prieten sau aruncată.” Uşor de zis. Am ascuns tabla acasă, ca să n-o mai văd, şi am în­cercat să nu mă mai gîndesc la şah. Căutam treburi care să-mi ocupe întreg timpul şi să mă obosească. În zadar. Ajunsesem chiar să am unele tulburări psihice şi mă credeam un incurabil.

Norocul meu a fost că tocmai atunci mi-a căzut în mînă o povestire a lui Zweig despre un jucător de şah care a înnebunit tot aşa, jucînd şah orb cu el însuşi. M-am speriat îngrozitor, iar spaima a reuşit ceea ce nu reuşise doctorul. Instinctul meu de con­servare m-a ajutat să-mi ţin jurămîntul, căci în noap­tea aceea am jurat să mă vindec şi să nu mai joc. Dar era cumplit de greu. Sufeream, mai rău ca un alcoolic căruia i se smulge din faţă paharul. Pro­babil, şi într-un asemenea caz trebuie o perioadă de dezintoxicare. Încet, încet, toxinele se elimină şi revii la normal. Totuşi, încă multă vreme, cum vedeam o tablă de şah tresăream. Mi se făcea frică şi plecam mai departe, dar ceva ca o taină continua să existe. Prin urmare această pasiune a eşuat pe pragul ne­buniei.

Ca să uit de şah probabil, m-am avîntat în altă pasiune.

…………… sper sa nu ajungem si noi acolo 🙂

Duminica placuta!

Apara regele

albul muta

Salvare si salvatori

negrul muta